De fiecare dată când revin acasă în vreo vacanță îmi reamintesc de viața plictisitoare pe care o aveam aici. Nu că s-ar fi schimbat foarte mult între timp. E aceeași liniște, deși atmosfera este mult mai tensionată, aceleași mașini de-o vârstă cu mine pe străzi, aceeași oameni.
Unii dintre acești oameni, cu care mă mai întâlnesc pe unde beau cafeaua, mi-au fost cândva colegi de serviciu. Ei au rămas, eu am plecat, fiecare din propriile motive.
Eu am ajuns în București, unde mi-am pierdut (și mai mult) mințile și, pe zi ce trecea, speranțele. Ei, în Călărași, și-au pierdut familii sau se descurcă tot mai greu. Nu mi-au spus asta, dar li se citește în ochi, se simte în voce. Eu am devenit și mai dependent de țigări și cafea, ei de alcool, acesta fiind unul dintre puținele lucruri pe care și le mai pot permite.
Un singur lucru ne-a rămas în comun: tristețea, dezolarea cu care privim înainte către ziua când nimic din astea nu va mai fi. Sau noi nu vom mai fi.
E suficient să tragi o dată aer în plămâni aici ca să realizezi că visurile se risipesc mai rapid decât ultimul fum de țigară expirat înainte de a te culca. Pentru că mâine e o altă zi… în care trebuie s-o iei de la capăt!
Nu stiu de ce, dar ai descris perfect ce simt cand ma mai duc eu pe acasa la parinti si ma intalnesc cu oamenii mei ce au ramas acolo, intr-un oras imbatranit….