cu ochii închiși vezi lumea mai bine
lasă-i pe toți să treacă prin tine
să ia câte-o parte s-o ducă
atunci când timpul nu te-ajută
dedic mult timp scrisului
să-i închid gura visului
să-l așez pe spate în costum
că așa se poartă postum
vezi tu
tot ce-am îndurat pare-n zadar
parcă aș fi un tâlhar
fără noroc la zar
am sufletul amar
nu-l gusta
privește prin mine doar
și zâmbește chiar dacă îți e mai bine
speranțele au miros de oțet
când le clădești pe ceva putred
tot înțep în idei
să văd câte mai sunt bune
sunt mâncat
de propria nerăbdare
frustrarea mă spânzurã
de ideea salvatoare
în mine izvoare susură
când nimic nu mă mai bucură
nu mă rupe
chiar dacă sunt urzică
apleacă urechea
ascultă iarba cum crește din noi
dincolo e lumină
iar așteptarea e prea mare
…
Și atunci mă întreb:… Ce-o fi omul ca soi?
Și De ce… Pentru cine, om mai scrie și noi
Dacă el e mereu pe picior de război
Și nu-i pasă deloc ca nu-l scrie în doi!?