Am ajuns să pot strânge vreo 5 cuvinte la 2-3 zile, cuvinte pe care le întind pe pâinea asta mucegăită a internetului. Apoi mușc din ea la fel de rar și mă întreb de ce mai fac asta. Că și scrisul ăsta pe blog este unul dintre lucrurile alea la care vreau să renunț, însă obișnuința mă ține agățat acolo de un colț care trebuia luat la pilă de mult.
Zău, nu știu de ce scriu. Că, oricum, e tot mai liniște pe aici de la o zi la alta. Și nici nu ar avea de ce să fie altfel, cuvintele astea nu (mai) valorează nimic, am mai spus. De fapt, eu nu valorez nimic, însă am fost prea orbit de visuri până acum și nu am putut vedea. Aș vrea să îi conving pe toți cei care citesc că ce spun este perfect adevărat, apoi mă gândesc cât de intens visam și eu în urmă cu nu foarte mult timp. Oricum, nimieni nu mă va crede.
Deși am simțit-o recent pe propria-mi minte și în propriul suflet (sau așa am crezut), nu mai cred nici în schimbare. Paradoxal, nu cred nici în resemnare. Asta e slăbiciune, vă spun eu.
Totul e o mare păcăleală!
Esti cel mai pesimist blogger pe care-l citesc. Si nu stiu de ce continuu sa o fac. Poate pentru ca astept acel articol in care sa scrii ca viata-i frumoasa, ca are sens, ca ti-ai gasit menirea.
Participa si tu la concursuri dedicate blogurilor! Doar ca acelea te motiveaza (financiar vorbind 😛 ) sa fii creativ. Sa scrii bine si des.
Nu ai nimic de pierdut daca o faci! DEcat sa stai si sa te lamentezi ca nu ai ganduri, modeleaza-le pe care le ai sub forma de articole bune. Castigatoare!! 😛
Ai rabdare. Mai e un pic.