oasele mele sunt cioburi de stele
ce-au căzut pe pământ în ceaunul arzând
acum stau spânzurate de timp frământate
pe bolta nefirească a căderii în gând
mi-au crescut mâini să-mbrățișez dorul
am prins picioare după zâmbet s-alerg
mi-au apărut ochi să te văd cum nu vii
ca o rădăcină ce se teme de apă
îmi pompează o inimă măsuri de doimi
un cântec mortuar ce mă plimbă prin praf
am zece degete cu care te strig
două buze ce în vis te ating
ca și cum doar tu m-ai salva de la moarte
mi-au apărut doi plămâni deja bandajați
căci speranța-i ca focul și arde ce respir
mi-au străpuns capul două urechi
ce liniște mi-e fără tine în suflet
ești o amintire ce vrea să iasă din mine
eu prost ca mereu cu toți dinții te țin
căci mă tem că odată cu tine
dispare tot întunericul în care-aș fi putut străluci
(fotografie de la Jake Weirick via Unsplash)