Nu îi spune ce simți și o vei pierde definitiv. Sau nu. Pentru că nu a fost a ta niciodată. Iluzie…
Scriu chestia asta ca un răspuns nesolicitat la articolul Alexandrei, care lansează în eter întrebarea: de ce nu îi spui direct ce simți? Eu cunosc o posibilă cauză pentru care se întâmplă… tăcerea.
Tăcerea se întâmplă când ești nesigur. Nu ești nesigur de sufletul tău, ci de ceea ce s-ar putea întâmpla, lucru firesc până la un anumit punct. Ți-au slăbit siguranța toate dezamăgirile alea din trecut, care au fost multe, iar tu ai un suflet care se imprimă ușor cu dor. Au fost multe pentru că noi, bărbații, supraestimăm interesul unei femei față de noi, iar la ele e fix invers (nu știu cine a zis asta, dar e pe internet, deci sigur e adevărat :)) ).
Cum să-i spui, când ultimele astfel de mărturisiri te-au adus în fața unui adevăr atât de greu de suportat încât te-a aruncat în cea mai neagră depresie posibilă? Cum să-i spui că ea ți-a înlăturat depresia ca și cum te-ar fi dezvelit dimineața ca să te roage să faci cafea? Căci, cu o astfel de istorie, parcă bănuiești răspunsul și nu vrei să te întorci în locul ăla unde nu există viață, dar parcă nu e nici moarte; ești la intersecția dintre două lumi, înregistrezi ce se întâmplă în ambele, dar nu o poți simți pe deplin pe niciuna. Cum să-i spui că îți e atât de dor încât deja simți cum revine depresia?
În situația asta preferi să rămâi în iluzia creată de tine, chiar dacă și asta te distruge, pe lângă tăcerea ei. Pentru că nici ea nu va spune nimic. Și, într-adevăr, o vei pierde din cauza acestei frici, frica de a te pierde pe tine însuți, lucru care se va întâmpla oricum. Nu știi cum se poate evita tăcerea, dacă ai ști, i-ai spune…
Pardon! Trebuia să scriu toate cele de mai sus la persoana I, singular…