Reporter de la domiciliu – primele 6 luni în presă

jurnalist

Chiar dacă nu am făcut asta prea des, pot spune că a ajuns un obicei pentru mine să scriu articole ca cel de față; am scris de câteva ori despre statusul de student, am scris astfel despre jobul precedent (unul dintre cele mai recente articole e o compilație a învățăturilor căpătate din diversele activități avute) și a venit timpul să fac asta și cu privire la munca de jurnalist. Pentru cei mai noi cititori, articolele de genul ăsta nu sunt scrise pentru că aș avea ceva cu care să mă laud, ci dimpotrivă – sunt făcute pentru a arăta experiențele prin care am trecut și ce am reușit să învăț din ele, cu speranța că informațiile acestea vor mai folosi și altora.

Despre meseria de jurnalist aș avea multe de scris, chiar dacă lucrez doar de 6 luni la ziar și nu pot spune nici că am zvut mare experiență propriu-zisă înainte de asta (pe măsură ce trece timpul realizez mai mult faptul că deși bloggingul poate fi și jurnalism, asta nu înseamnă că este întotdeauna), însă tare mă tem că voi uita ceva. Având asta în minte, să încep totuși!

Aproximez că jumătate dintre evenimentele la care am participat (înainte de starea de urgență) au fost conferințe de presă politice sau ședințe administrative. Și realizez cât de comod se simt politicienii/înalții funcționari când sunt în față cu un jurnalist neexperimentat ca mine. Asta pentru că nu am exercițiul de a pune întrebări, iar în rarele momente când aș fi avut o întrebare de pus mi-o luau înainte colegii mult mai bine pregătiți. Pe de altă parte, citind legea 544/2001, care se referă la accesul la informații de interes public, și trimițând astfel de cereri, mi-am dat seama că nu e nevoie să fii jurnalist pentru a face astfel de solicitări – oricine le poate face și chiar cred că ar trebui să o facă mai des. Că eu nu îmi dau seama mereu ce anume să cer, dar poate știi tu.

Alt lucru observat în ultima jumătate de an este despre jurnaliștii care susțin aproape pe față un partid politic și, pentru ei, orice face acel partid e bun, tot ce fac ceilalți e rău. Pe de o parte, deși avem cu toții dreptul la o opinie, la modul ideal opiniile politice exprimate de cei care o practică nu prea ar avea ce căuta în această meserie (dar depinde pe cine întrebi), pe de altă parte, faptele arată că nu e mare diferență între culorile din sufletul politicienilor indiferent ce poartă pe dinafară și că sunt mulți pișicheri pe eșichier. Și uitându-mă la acești jurnaliști cum „își fac treaba” și mai distribuie și câte-o știre falsă uneori, ca să dea bine la portofoliu, mă întrebam de ce fac acest lucru tocmai jurnaliștii pricepuți, cu vechime. Dar mi-am dat repede seama – dacă ai de făcut o asemenea operațiune delicată doar nu te duci la unul ca mine, care abia a scris și el câteva articole, te duci la profesioniști. De asta zic, jumătate în glumă și jumătate în serios, că atunci când o să ajung și eu foarte priceput va trebui să renunț la această meserie. Să nu care cumva să pățesc ca Moise Guran!

Din punctul meu de vedere (și probabil asta sunt învățați și studenții la Jurnalism, dar eu nu am făcut această facultate, așa că nu am cum să știu), munca de jurnalist este precum o cercetare științifică – o cercetare calitativă pentru cei mai mulți, iar eu sunt adeptul (pentru că am simțit că mi se potrivește mai bine, dar sunt și alte motive) metodei observației neparticipative (uite că mi-a folosit la ceva ce am învățat în cei doi ani de Sociologie 🙂 ). Îmi place să ies pe teren, observ lucruri (chiar dacă nu scriu mereu despre ele; mi-am dat seama uitându-mă la o serie de fotografii mai vechi făcute de mine), dar nu mă simt în largul meu să interacționez cu oamenii, de exemplu, luându-le interviuri; mă gândesc și la asta, am câteva idei, dar nu mă simt confortabil s-o fac. Astfel, lipsindu-mi partea de teren în perioada de urgență (în parte și din cauza deciziilor luate în familie de a nu ieși deloc din casă, dar și pentru că s-au diminuat drastic motivele pentru care aș fi putut s-o fac), o schimbare negativă s-a văzut atât în activitatea mea, cât și în starea de spirit – din astea rezultând o destul de mare scădere a randamentului. Din fericire, nu m-am temut nicio clipă că izolarea m-ar putea băga în depresie pentru că defilez cu ceva de genul de 4 ani deja :)).

Există și un lucru care mă sperie la jurnalism, din două motive. În primul rând, mă sperie faptul că teoretic avem foarte multă putere. Încă de la început mă gândeam că textele care nu fac referire la politicieni, ci la cetățenii care fac fapte antisociale (de exemplu, își aruncă gunoaiele pe jos, strică băncile din parcuri) ar putea duce la o reglementare mai strictă a acestor lucruri; lucrul pe care mi-l doresc cel mai puțin este ca statul să intervină mai mult decât este nevoie în societate. Apoi am citit cartea „Despre libertate”, a lui John Stuart Mill, și am început din nou să mă gândesc la asta. În al doilea rând, mă sperie faptul că practic nu avem putere mai deloc. Nu știu dacă ține de național vs local sau de jurnalist cunoscut vs începător, dar mi se pare că articolele de presă nu reușesc să schimbe mai nimic. Este valabil și în cazul politicienilor, dar și în cel al cetățenilor.

Am și o mică părere de rău: în ultima vreme, din puținele articole pe care le-am scris pe blogurile mele simt că a lipsit un lucru care mă caracteriza – expresivitatea – deși nu îmi vine să o pun pe de-a-ntregul în cârca meseriei de jurnalist, căci am simțit ceva asemănător și atunci când am început facultatea de sociologie. Doar că acum sentimentul este mai pregnant; mă simt de parcă epitetele s-au ascuns în copaci, iar metaforele au fost mâncate de animale sălbatice; apoi flora a fugit cu tot cu faună. Am rămas doar eu și pământul sterp. Dar deja cred că dau semne că-mi revin.

P.S. Știam că o să uit ceva, dar ăsta fiind un lucru important, revin cu o completare: o altă părere de rău este dată de faptul că oamenii nu vorbesc despre micile sau marile probleme de la locul de muncă, fie el la stat sau la privat. Îmi dau seama că de multe ori se întâmplă asta din cauza fricii de a-și pierde slujba, lucru pe care îl înțeleg. Dar tot mă întristează.

În concluzie, deși au trecut doar 6 luni de când lucrez în presă, am avut timp să fac și greșeli, dar și să învăț foarte multe lucruri. Care se adaugă la ce știam deja. Așa că pot spune că mă pricep la câteva lucruri, pe multe le știu, pe altele urmează să le descopăr; însă momentan mai am de răspuns la o întrebare: cum să îmbin lucrurile la care mă pricep astfel încât să fac o treabă cât mai bună?

Închei cu o glumiță pe care mi-am spus-o în minte pe la începutul pandemiei (o exagerare grosolană, ca să fiu complet sincer) pornită de la faptul că, în anumite situații, în meseria asta trebuie să suni într-un loc sau altul:

De când am intrat în câmpul muncii m-am ferit întotdeauna de joburile în call-center. Așa se face că am ajuns jurnalist. Little did I know!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *