Deși în ultima vreme nu cred că a trecut vreo lună în care să nu văd măcar un film, a trecut mult mai mult timp de când am fost ultima dată la IMAX. Ocazia a venit cu un concurs la care a participat altcineva, primind astfel bilete la Spider-Man: Far from home.
Puțin despre sală, că am auzit că există unii oamenii mai pretențioși care fac diferența: după părerea mea scaunele sunt cam prea aproape de ecran (să fie părinții mei cei care scriu asta prin intermediul degetelor mele?), iar în al doilea rând sonorul parcă sesizabil mai ridicat decât la alte săli de cinema în care am fost. Deci pentru mine nimic spectaculos, ba chiar ușor deranjant.
Și-acum filmul. Spider-Man: Far from home este pentru mine o trezire la realitate. De ce? Eu sunt născut în 1993, ceea ce înseamnă că am copilărit cu filmele Omul-Păianjen realizate între 2002-2007. Le așteptam în fiecare an la TV cum așteptați voi Singur Acasă. Exceptând seria animată de pe posturile de profil, pentru mine cele 3 filme apărute în deceniul trecut sunt originalul, asta și pentru că la vârsta la care le vedeam pentru întâia oară nu știam nimic despre filme, despre drepturi de autor, reboot-uri, remake-uri, sequels sau spin-offs.
Așadar am considerat că dacă nu e cu Tobey Maguire și cu Kirsten Dunst atunci nu e Omul-Păianjen. Actorii din Spider-Man: Far from home sunt sau au fețe de actori din serialele pentru copii la care se uită micuții tăi pe Disney. Replicile lor sunt venite tot de acolo și, într-o măsură mai mare sau mai mică, felul în care sunt construite personajele, dar și acțiunea filmului. De asemenea, deși filmul este intens și au loc multe lupte, am impresia că cel mai grav lucru pe care l-am văzut au fost niște zgârieturi. De ce mi s-au părut aceste lucruri ciudate sau diferite? Pentru că în timp ce eu am crescut am uitat că acesta este un film de copii – până la urmă super-eroii trebuie să continue să existe cumva (atât timp cât celui mic i se spune că aceștia nu sunt un lucru real – la fel și în cazul lui Moș Crăciun). Dacă copiii din generația mea erau atrași de filmul Omul-Păianjen de atunci, acum îmi este clar de ce este diferit cel din prezent. Într-un cuvânt: marketing.
Și despre acțiunea filmului am câte ceva de scris. În primul rând, mi se pare că mișcările personajului principal prin aer, în lupte ș.a.m.d. sunt mult mai acrobatice, mi se pare că acest lucru dă mai bine pe ecran. De asemenea îmi place cum tehnologiile înfățișate în filmul de față par mult mai desprinse din realitate decât „planorul” (nu știu cum altfel să îl numesc) lui Green Goblin din trilogia originală.
Și am ajuns la lucrul care probabil mi-a plăcut cel mai mult din Spider-Man: Far from home – iluziile. M-au fascinat întotdeauna poveștile ale căror acțiuni au loc (total sau parțial) în cadre create prin intermediul unor holograme, de către ființe malefice atotputernice sau de către schizofrenie și alte boli mintale. Ba chiar cred că m-am uitat un pic prea mult la astfel de filme însă e prea târziu ca să mă pot opri acum.
Un lucru din care mă pot opri, totuși, este scrierea acestui articol căci am epuizat toate ideile date de film. Ne vedem la următorul!