am tot zis că nu mai scriu și pace
nu-mi place să tac dar tot continui
de vreo douăzeci și opt de ani încoace
să pun piatră pe piatră la declinul
de care mă-nconjor fără să vreau
și mintea franjuri totuși fără perdea
totu-i așa rapid că vreau să stau
se mișcă și tăcerea oricât aș încerca
s-o leg s-o las departe să plec eu
imaculat cum n-am fost niciodată
în schimb ajung ‘napoi la ea mereu
și-o regăsesc cum nu a fost vreodată
mai puternică mai radiantă vreau sfârșit
înghit în sec praful vieții am pe cap
greutatea a tot ceea ce n-am reușit
să fac înainte de-a pleca
mi-am luat bilet doar dus către deces
dar drumu-i lung tare alambicat
l-am complicat și eu când am ales
să iau cu mine tot ce am în cap
iar timpul sufocant mă ține strâns
și mi-a ajuns atât să mă prefac
că port pe față și în suflet un surâs
care-i de fapt cenușă și eu drac
și tot mai sper c-am să mă reîntorc
călcând cu toată talpa nu pe vârfuri
în mijlocul vostru să-mi fac loc
lua-v-ar dracii dacă nu vă bântui