Astăzi cred că a fost prima zi în care am simțit că nu are niciun rost să scriu. Că nu are rost să mă mai preocupe pasiunile actuale. Îmi venea să renunț la muzică, să renunț la poezie; mi-e din ce în ce mai clar că simplele cuvinte nu au absolut nicio valoare. Totuși, am mai aruncat câteva într-un colț de carnețel, ca un fel de rămas bun. Nu, nu renunț, deși cred că am aproape suficientă putere să o fac. Doar că au apărut câteva lucruri care m-au dat total peste cap și trebuie să învăț cum să mă descurc cu ele.
O parte din lucrurile astea sunt niște chestii firești, o evoluție față de eul de ieri. Dar întâmplarea care m-a derutat cel mai tare este un pic ciudată, din punctul meu de vedere. Pe scurt, m-am îndrăgostit. Dar nu oricum, ci puternic și naiv, la fel ca în perioada școlii sau a liceului, ceea ce nu credeam că mai este posbil la 23 de ani. La fel ca într-unele din experiențele din perioadele anterior amintite, nu este ceva reciproc, însă tot nu mă pot obișnui cu asta (oare ar putea cineva vreodată?).
Asta mi-a redat un pic inspirația de a scrie, însă mi-a luat din forța cuvintelor. Parcă nu îmi mai aparțin. Oricât aș scrie, nu mai reușesc să sec această trăire din interiorul meu. Știu că unele persoane ar spune că acolo ar și trebui să rămână, nu undeva în văzul tuturor. Dar eu simt că am semnat un fel de pact prin care îmi expun sufletul ca în fața unui chirurg atunci când am început să scriu în acest colțișor al meu de internet.
Am început să mă gândesc la unele lucruri (care am observat că sunt scrise, de obicei, mai mult de fete 😀 ) de genul „oare ce i-aș spune dacă aș întâlni-o pe stradă?” sau „oare s-ar opri să mă asculte?”.
Nu mi-am propus cu acest articol să-ți abat atenția, cititorule, de la lucrurile tale mai importante. Voiam doar să scriu că am trecut și eu prin asta și speram că până la sfârșitul cuvintelor voi putea înțelege ce mi se întâmplă și de ce le-am scris.
Constat că nu știu: cum, de ce, când.
rămase
cuvinte
zero