Nu vreau să schimb lumea, vreau doar s-o povestesc!
De ce nu ai încredere?
De ce mă judeci greşit?
De ce mă judeci?
Întrebări fără sfârşit…
De ce-s subiectul urii tale?
De ce îţi încarci sufletul
Cu sentimente negative?
Se pare că degeaba încerc
Să fiu bun cu toţi…
Iar când îi tratez cu ignoranţă
Brusc devin egoist
Mincinos şi nesimţit…
Nu mai suport!
Dacă prin mine însumi
Nu pot dovedi cine sunt
Înseamnă că-s doar o umbră
Şi bântui pe pământ…
Credeţi-mă!
Nu mereu totu-i uşor
Mai şi cazi, te prăbuşeşti
Când eşti obişnuit cu zborul
Poţi adesea să greşeşti
Dar urcă înapoi pe scări
Spre ceea ce ţi-ai propus
Şi, după îndelungi forţări,
Vei ajunge şi mai sus.
Nu pierde din vedere scopul:
Destinaţia, nu zborul.
Şi-ai să vezi curând că totul
E de fapt mult mai uşor.
Mă mai gândesc şi la ea
Îmi vine fugitiv în minte
Privirea
Zâmbetul luminat de soare
O alinare a neliniştii
Din suflet
Deşi curând dispare
O carte e o carte
Iar în cuprinsul ei
Sunt toate strădaniile autorului
Spovedanii şi minciuni
Cântece şi tăcere
Orgoliu şi bună voinţă
Egoism şi binefacere
În carte este-nchis un om
În care ne transformăm
Când o citim
Ce-am făcut să merit asta?
Şi cum pot să o îndrept?
Că de-atunci păşesc încet
Să nu m-audă… teama.
Ea, la fiecare pas
Ce-l arunc pe harta vieţii,
Îmi dă grave palpitaţii
Şi-un uşor tremur în glas
Îmi şopteşte basme negre
Eu, terorizat, ascult
Cum la ceasurile serii
Să mă bucur că mai sunt.
Şi mă-nchid uşor în mine
Chiar şi cheia o arunc
Căci sătul sunt
De temeri infinite.