Nu vreau să schimb lumea, vreau doar s-o povestesc!
Cand soarele topeste ura
Si te simti cicatrizat
Mai da-ti peste fata una,
Zambeste, ca n-ai clacat.
Cand sangele arde in tine
Si sa-l scoti din toti iti vine,
Da-ti o palma peste fata,
Ia exemplu si invata:
De la cel plapand, rabdarea;
Ura si cu disperarea
Arunca-le in vant!
Si nu-ti dori sa ai ocazia
De-a avea ultimul cuvant
Daca acesta-i ‘resemnarea’!
Ciudat sau nu, acum nu este intuneric. Chipurile celor care ma inconjoara sunt scaldate in lumina. Ciudat sau nu, nu se simte tristetea. Aici sunt doar niste suflete care privesc cum unul dintre ele isi primeste dreptul la metamorfoza. De fapt, nu este noapte propriu-zis. E doar noaptea lui ‘azi’ si dimineata ‘eternitatii’.
Ma simt mai trist, mai singur
Ca timpul sau nimicul
Fierb la foc mic
Precum ibricul…
Dar eu nu sunt cafea,
Sunt doar un om,
Asa ca lasa-ma singur
In supararea mea.
Idei,
Atat ramane
In urma ei…
Si mii de vise,
Artificii
Si scantei.
E dimineata. Duc ceasca de cafea la gura si simt cum aceasta cuprinde fiecare celula adormita si o trezeste. Dupa ce iau si micul dejun sunt gata de orice. Buna dimineata!
Regasita dup-un timp
Rece cum e gheata,
La exterior, dar calda
Cum n-am vazut vreodata.
Zambetul tau fantomatic
Ce ma facea sa-l visez
Nu s-a schimbat deloc
Si voiam
Sa fiu langa tine,
Sa-ti soptesc
Tot ce-mi trece prin minte.
Iar tu sa pui
Capul pe umarul meu
Si sa plangi.