După o pauză de la scris de câteva săptămâni, revin cu o poveste care s-a desfășurat pe parcursul weekendului precedent. O poveste în cadrul căreia am adunat în picioare peste 10 km de mers pe jos, „în pas lejer”, după cum se menționează în descrierile unora dintre tururi. Aceste plimbări, una sâmbătă și 2 duminică, au fost ghidate și explicate de către cei 3 Andrei pe care am să îi prezint în continuare și despre care am mai scris pe acest blog și cu alte ocazii.
În prima zi a sfârșitului de săptămână l-am avut ca ghid pe Andrei Popescu – Idei Urbane – a cărui geacă roșie a atras în mod neplăcut atenția unui trecător care ne-a confundat cu ceva adunare de partid. În altă ordine de idei, scopul turului era de a afla câteva lucruri despre primul bulevard al Bucureștiului. Am luat la cunoștință: primul bulevard al capitalei, gândit pe la mijlocul secolului al XIX-lea (dacă îmi amintesc bine), a fost „Regina Elisabeta”, însă doar bucățica cuprinsă între rondul de la Universitate și intersecția cu Calea Victoriei; ulterior a fost prelungit către vest, spre Cotroceni. Exista și un plan urbanistic care prevedea cum să se construiască pe marginile acestuia (dimensiunile clădirilor ș.a.), dar, ce să vezi, la fel ca acum, acesta nu prea a fost respectat, în funcție de interesele beneficiarilor.
Duminică a fost o zi mai lungă (deși, la final, ceasul tot 24 de ore a numărat), pe care aveam să o petrec în mare parte pe teren. În prima parte a zilei Andrei Berinde – Călător prin gările de odinioară – ne-a plimbat de la (ceea ce ar fi trebuit să fie) „Gara Centrală”, actuala Operă Națională și parcul adiacent, către Gara (azi, autogara) Filaret, pe „drumul de fier” pe care îl parcurgeau trenurile spre și dinspre Gara de Nord. Am aflat de ce biserica Sf. Elefterie cel vechi (de pe strada cu același nume) este pe mijlocul drumului, lucru care mă agasa un pic de fiecare dată când parcurgeam pe jos distanța dintre cele două sedii ale Facultății de Sociologie; construcția se afla pe o „insuliță” de pe râul Dâmbovița (care se pare că își avea traseul pe acolo înainte de a fi sistematizat) și, pentru a se evita demolarea ei, șoseaua a fost „desenată” împrejur. Am mers către Academia Militară, apoi pe Șoseaua Progresului, în jurul căreia se dezvolta industria orașului, până la str. Fabrica de chibrituri. Nu doar am trecut pe lângă, ci am și aflat câteva lucruri despre fosta tipografie Filaret (actualul sediu al Primăriei Sectorului 5), dar și despre clădirile de vis-a-vis, anume Monetăria, Fabrica de timbre și Fabrica de chibrituri. Am încheiat acest prim tur de duminică în prima gară din București și din Muntenia, Gara Filaret.
De aici am coborât către Piața Unirii, unde cel de-al treilea Andrei, Andrei Ionel Bergheș- Arhiva de Geografie – ne aștepta pentru a ne povesti despre dealurile Bucureștiului. Am urcat pe o cărare în trepte, lată de doar un metru și „ornată” cu postere de demult, pe dealul Mitropoliei. Recunosc, eram puțin curios de priveliștea de aici (căci de jos o vedeam zilnic când treceam cu tramvaiul), însă am fost dezamăgit. Cel mai ușor puteai vedea, ce altceva?, Casa Republicii/Poporului, actualul sediu al Parlamentului României. Ulterior aveam să aflu că o priveam din locul unui fost sediu al aceleiași instituții. Apoi am urcat pentru a nu știu câta oară strada în scări Xenofon, ajungând în cel mai înalt punct al vechiului oraș, la Palatul Suter, loc care vara trecută mă inspira să scriu aceste versuri. Am mai făcut o haltă în Gara Filaret, apoi la Arenele Romane, sfârșind în mod tradițional la Mausoleul Eroului Necunoscut.
În afară de fotografia cu care am dat startul poveștii, nu m-am învrednicit în a poza obiectivele de pe trasee, ci mai degrabă am vânat mașini abandonate, pe care le voi posta la momentul potrivit.
Ziua s-a scurs și oboseala s-a strâns, însă eu tot mai aveam de făcut un drum înainte să mă pot odihni. Despre acesta, totuși, nu este cazul să povestesc.
One thought on “Cei 3 Andrei și maratonul de tururi”