Stranutarea I
Din umbrele negre-ale vieţii
Mă ridic unic stăpân
Peste simţurile ceţii
Împotrivă-mi ură-adun
Ca un înger pedepsit
Din a naşterii ajun
De miracol plictisit
Monoton vreau să trăiesc
Ca un păun zburătăcit
Din peisajul ‘pitoresc’.
Scuturile se îngroaşă
Şi scăpare nu găsesc
Ucisă e dreptatea-n faşă
Eu nu-s Iisus să o înviu
Deşi rece nu mă lasă
Nu ştiu cum aş putea să fiu
Cu ceilalţi, dar şi cu mine
Până nu e prea târziu
Cert e că ura nu-mi convine.