Nu cred că am avut vreodată o zi mai neproductivă decât cea de azi. Pe întreaga ei durată am dat scroll pe Facebook și nimic altceva. Nici algoritmul nu a ținut cu mine, că nu am prea avut texte interesante de citit. Sau poate și ceilalți au simțit adierea sfârșitului de săptămână.
Nici de cărți nu m-am atins, deși mă așteaptă una pe masă și încă trei în computer. Nici nu am scris, lucru pe care oricum îl fac tot mai rar; atunci când iau pixul în mâna parcă îl așez pe patinoar (pentru prima dată). Apoi îmi proptesc mâinile în barbă și mă întreb: de ce nu am chef de nimic, de ce sunt plictisit? Cred că face parte din propria persoană și, chiar dacă nu sunt foarte dese, aceste zile cred că vor începe să mă caracterizeze.
În ceea ce privește blogul, ori că nu scriu deloc, ori că scriu ce se poate vedea în acest articol, e fix același lucru. Tot timp pierdut, cuvinte cheltuite aiurea sau direct aruncate de parcă nu ar mai putea fi folosite la altceva. La ceva mai bun, de pildă.
Totuși s-a întâmplat astăzi un lucru care m-a făcut să realizez că eu nu scriu povești, ci baliverne. Atât de terne că atunci când le citești ți le imaginezi alb-negru. Sfat pentru oricine mă citește și scrie la rândul lui: după ce ai terminat de scris un text, roagă pe cineva să ți-l citească cu voce tare! S-ar putea să nu fie atât de strălucit cum îți imaginai!