Ziua de azi mi-a amintit de cum au fost verile mele de după terminarea liceului. Mă trezeam undeva pe la ora prânzului. Luam micul dejun. Apoi mă întindeam după umbră ca păturile iarna. De cele mai multe ori nu o găseam. Și nu aveam mai nimic de făcut. Poate unora le plac astfel de situații, mie nu. Eu și când nu fac nimic trebuie să fac ceva. Uneori mă întindeam pe spate sau pe burtă și meditam la orice prostie sau lucru foarte important care îmi trecea prin cap. Seara ieșeam cu câțiva prieteni pentru o scurtă perioadă de timp în care uitam de chinul lipsei de activitate din timpul zilei. Apoi mă întorceam și îmi reluam inactivitatea. Mă mai salvau uneori cursele de ciclism difuzate pe Eurosport, însă căldura și faptul că nu depuneam nici cel mai mic efort (nici măcar mental) mă făceau să adorm înainte de finalul cursei.
Astăzi, cele de mai sus sunt combinate cu un disconfort fizic sporit, poate cauzat de căldură sau poate de țigări, ceva ce nu pot descrie exact. Un lucru mă face, totuși, să mă simt mai bine: faptul că aici e mereu cineva care e dispus să citească ce scriu și să rezoneze sau nu cu ideile mele…