costum

disperare
îmbracă hainele mele cele noi
nu te-ai săturat de căldură
mie îmi pătează toate gândurile

m-aș așeza la izvorul ei rece
atacat de lupi
cu speranța rănită
și încălțat cu șerpi veninoși

disperare
ia hainele mele să nu te mai recunosc
eu am să mă opresc la o terasă
care are de toate în afară de ea

La lumina haosului

secundele s-au strâns una în alta
peste pământul care tremura de nerăbdare
tot nimicul se acumula într-un vuiet slab perceptibil

natura s-a așezat la focul oamenilor
beată și pusă pe scandal
că n-a primit niciun cadou

costumele de spaimă ale timpului
culese de prin suflete dezafectate
și măcelărite pe alocuri
roase de moliile acestui secol
sunt purtate pe dos
cu speranța că

orice șoaptă bine țintită
le va dezbrăca
și așeza din nou
pe viitoarea cărare
a speranței

Rămân puternic

Să-ți scoți din cap c-o să mai fiu vreodată bun
Am o gaură în suflet și chiar de vreau să pun
Bunătate, ea se scurge în noapte,
E înțeles greșit orice act de caritate.
Vreau să-nchid ochii, să nu mă mai implic,
De astăzi nu mai vreau să simt nimic,
Însă, din fericire, nu am inima rece:
A doua zi când mă trezesc supărarea îmi trece.
Vreau să mă bag în pământ de negru ce sunt
Să pot hrăni florile ... Citește mai departe!

Mă încălzesc cu versuri

Ieri mi-a fost mult mai frig decât am crezut vreodată că îmi va fi. Prin vene nu mai curgea sânge, ci cuburi roșii de gheață. La intervale regulate mai trecea și câte un cub gri, din cauza carboxihemoglobinei (fumătorii care au fost atenți la orele de biologie din liceu știu ce zic).  Informația aluneca printre sinapse, așa că nu m-am forțat să scriu vreun text super-grozav cum rareori mai scap pe aici. Am reușit, totuși, să mă încălzesc puțin la ... Citește mai departe!

Doleanțe

vreau mai multă liniște
pereții sunt buni sfătuitori
iar prin ființele umane se pierde căldura

vreau mai multă lumină
să văd mai bine lumea
și ceva mai mult creier
să o pot înțelege

vreau să rămân eu
indiferent cine am să devin
și să mă recunosc
în tot ce văd aud ating