Singurătatea mă consumă ca eu gazul din brichetă
Am ajuns să nu fiu om, n-am nume pe etichetă
Sufletul bolnav de brațe spânzurat stă în cușetă
Scamator cu propria fire rămas făr-as în manșetă
Ascund lacrimi după colț cred că d-aia-am și strabism
La următoarea întâlnire-ai să mă chemi prin spiritism
Am slăbit, piele și suflet, m-am înnegrit de nihilism
M-am reinventat în mine fix în același ins
Și-mpins de dor m-am aruncat de la-nălțime-
A gândurilor pe care le-aveam cu tine
Acum zac în balta ploii să mă ridic nu îmi vine
Sau nu pot dar nu contează parc-acuma e mai bine
Presat între două lumi, de normali și de nebuni
Ștefan de luni până vineri, Poet de vineri până luni
Fac schimb de ture eu cu mine așteptându-te să suni
Și simt c-a trecut o viață deși-s doar vreo trei săptămâni.
Trec minutele prin mine simt cum trece viața toată
Însă nu mă pot abține s-o provoc încă o dată
Pân-acum mi-a dat suspine acum tace spânzurată
Ți-am păstrat căldura-n minte dar eu am mintea plecată
Rătăcesc ca un sihastru-n ochi cu nuanțe de albastru
Mă opresc să mă privesc și în oglindă văd dezastru
Îți arunc un ochi în grabă în suflet mă fac ca zațul
Am rămas fără cuvinte să te fac să stai eu n-am cum
Îmi iau gândurile-n tolbă tu-ncarci tăcerile-n revolvăr
Ți-aș cere să mai rămâi să ne mai iubim o vorbă
Însă timpu-nseamnă bani, eu n-am timp decât de-o ciorbă
Visul meu înseamnă ani, dar tu nu-mi dai nici o oră
Și-mi pun capul pe pământ s-aud când treci tu ai rețineri
În graba noastră de melci acum nu mai suntem tineri
Poet de vineri până luni, Ștefan de luni până vineri
Acum stau și peste program, fac schimb de ture eu cu mine.
(fotografie de la Pixabay)