Era întuneric și liniște totală. Totuși, îmi puteam vedea respirația și auzi pulsul. Din când în când răzbea înăuntru o adiere de vânt, se ivea timidă câte o culoare. Timpul trecea cu viteze diferite, însă niciodată cu cea potrivită. În rest, nu se întâmpla nimic.
Ziua eram mai adormit decât noaptea, mă simțeam viu doar atunci când dormeam. Stocam în minte diverse imagini (cele mai multe închipuite), îmi repetam în gând dialoguri și povești care să mă mențină inspirat. Evident că nu eram. Nu mai aveam haz și nici culoare în obraji, iar de la o vreme se tot închideau obloane în jurul meu.
Bâjbâiam drumul în beznă și printre denivelări, fără să știu și fără să îmi pese unde am să ajung… dacă am să mai ajung. Singurul lucru pe care îl mai știam, dar de care nu mai eram atât de sigur, era faptul că am o oarecare legătură cu poezia și că poate ar trebui să continui să scriu. Dar nu aveam puterea să o fac.
Mă simțeam pierdut. Nu aveam o direcție clară, dar sensul era categoric: spre sfârșit. Nu știam ce fel de sfârșit: al lipsei de lumină sau al meu. Puteam doar să bănuiesc, având în vedere că becurile se tot stingeau în față și în laterale. Am închis ochii strâns, mi-am adunat toată flegma din suflet și am încercat să reiau scrisul…
Așa a început să se ivească Un poet pierdut, din alăturarea celor două cuvinte care mă caracterizau perfect atunci și, din păcate, continuă să o facă. „Un” lipsește din textul linkului pentru că acel subdomeniu era deja ocupat de altcineva; lucru și mai supărător, ultimul articol de pe acel blog este, simultan, și primul, fiind postat înainte să pornesc eu primul blog (în 2009).
Povestea asta nu este deloc prima mea peripeție cu blogurile, sigur prietenii de la Superblog și Domaz și-au dat seama, ci este, de fapt, cea mai recentă – petrecându-se cu aproximativ un an în urmă. Mai mult despre domenii web nu prea pot spune pentru că, deși am ales câteva domenii recent, nu le-am ales pentru mine…