Azi timpul se mișcă încet. Atât de încet încât am impresia că merge invers. Atât de invers încât am impresia că nu a fost niciodată așa.
Ghinionul mai ia o mușcătură din mine. Mușcă atât de tare încât am impresia că nici nu sunt viu. Dacă sunt viu totuși, asta înseamnă că nu am viață. Am doar o linie subțire trasă cu creionul, care mă leagă de sfârșit.
Am să le cânt sprâncenelor să adoarmă. Am să ucid toți îngerii păzitori care m-au abandonat. Din sângele lor îmi fac un canal de apărare în jurul meu.
Când mergi, nu călca prea apăsat; ăla e capul meu. Presimt că urmează o durere doborâtoare: nu mai am nici cafea!