Ăsta e locul perfect în care să îți pierzi sufletul
Sau să îl lași
În grija unei persoane de încredere
Care te urăște sincer
Și nu dă o unghie pe disperarea ta
Ăsta e momentul potrivit
În care liniștea să zgârie urechile
Să le topească în vis
Să le presare peste o inimă atacată de buruieni
În văzul unor ochi ce nu scapă o geană
Peste disperarea ta
Declinul perfect
Al unui corp mâncat de ceea ce ar fi trebuit să îl înalțe
Deasupra oricăror îndoieli
Căzut tocmai în plasa braconierului
Care nu dă niciun cârlig
Pe acest sfârșit banal
Se aude un ticăit
Nu știu dacă sunt eu
Dar cred că mereu va rămâne ceva