Las cuvintele să curgă într-o ploaie măruntă,
Gânduri ce mă inundă le pun să se-ascundă;
Pe frunte vin toate, le place să se-arate,
Mă împing ușor și eu cad pe spate.
De jos văd cerul și viața de mâine,
Ploaia pe mine cade și iarba râde;
Cine-i acolo și pentru ce plătesc?
Când eu vreau liniștit să trăiesc.
Dau cu capul de pereți, vreau să mă scoateți
C-am primit în mine mult prea multe săgeți;
Mi se scurge viața în canalizare;
Nimănui nu-i pasă! Mă-ntreb: de ce, oare?
Abandonat în mii de chipuri, mi-am trăit sfârșitul
Și îl tot repet, dar deja știi și tu;
Am cearcăne-n suflet, urme pe zâmbet,
Căci știu că n-am ce să mai pierd!
Mă gândesc cu groază că-i deja după amiază
Și nimic în jur de mult timp nu contează,
Lacrimi, cuțite se-amestecă-n clipe
Și toate țintesc același loc: în mine.
Palme pe spate, nu date cu bunătate,
Ci ca să-mi reamintească lipsa de libertate;
De unde e ura, de ce m-atacă într-una
Și de ce nu pot să fiu liniștit ca natura?
Taie din mine cât poți sau cât vrei,
Poți să mai vii o dată să mai iei!
Dar apoi lasă-mă s-am o viață frumoasă,
Nu cu lesa la gât și cuțitul pe masă!
Nu mai vreau furtună, am avut destulă,
Sunt sătul de cuvinte rele și de ură;
Pe ce s-a dus viața cât n-am putut să aleg?
Nu va mai conta de voi putea să merg!