Nu vreau să schimb lumea, vreau doar s-o povestesc!
Cum să scriu cu
Zgomotul ăsta în mine parcă
Se iau organele la întrecere nu
Câștigă nimeni
Cum să m-auzi că
Te strig liniștea ta oprește
Orice sunet înainte
De-a te-ajunge
Ce să îmbrățișez de
La tine că nici
Măcar un lucru
N-am ci doar o
Imagine în minte
Îmi servești chiftele de
Gânduri de care să
Mă spânzur cu piure de
Carne de cord timp și
Distanță ca suport te
Văd în picăturile de
Ploaie și prin
Geamuri în tramvaie dar
Nu aud nimic nici
Măcar pe mine și
Asta înseamnă că sunt
Uitat între mine și tine
Sunt un blogger nocturn strâng
Versuri în pumn și le
Înghit fără apă într-o zi
Ploioasă într-o cameră
Din care îmi lipsești atârn
Sufletul la geam să
Sperii timpul străbat
Distanța vieții în ceață
Sunt un nimeni
Nocturn un nebun
Taciturn un tânăr bătrân cu
Cuvinte pe barbă cu
Tristețe în palmă las
În fiecare lacrimă
Depărtarea să doarmă
În vara care tocmai a trecut, dar și în restul zilelor până chiar în prezent, m-am trezit uneori foarte devreme. Înainte ca soarele să deschidă obloanele zilei, înainte ca orașele să își înceapă fibrilațiile. Iar primul lucru pe care îl fac mereu este să beau o cafea, însă nu făcută de mine, ceea ce înseamnă că trebuie să ies din casă. Așa că, pentru a ieși, încalț tenișii mei preferați și plec. Ei sunt cei care încep, continuă și termină ... Citește mai departe!
Îmi marchez pe șosete
Fiecare pas făcut
Spre tine și nu îmi
Vine să cred câți nori
Am murdărit călcând am
Încuiat nopțile sperând prins
De un capăt de vis mă
Dor mâinile am să
Mă țin de acum cu
Inimile
Marchez pe coaste clipele
Noastre și nu vreau
Să cred că s-au
Dus 5 luni verzi albastre agățat
De străzi sunt cu trotuarele
În buzunare să te servesc
La micul dejun iar la celelalte
Mese iubirea să-ți spun