„M-am așezat în fața oglinzii. Am început să o studiez. 4 laturi drepte, lipsite de ramă și de vreo protecție aplicată marginilor tăioase. Suprafața ei argintiu-lucioasă își făcea datoria, ca deobicei: reflecta toată lumina care îi atingea suprafața. Undeva în centrul ei stătea aproape nemișcată o ființă. Era un om slab, atât de slab încât îi puteai vedea emoțiile pe corp. Un corp care a preferat să aibă mai multă grijă de creier decât de el. Nici asta nu prea i-a reușit, dar nu-i păsa. Era fericit că încă trăiește, că există și că prezența lui influența tot ce se afla în jur, chiar dacă de cele mai multe ori în rău. Nu voia multe lucruri, dar primea. Întotdeauna pe cele pe care nu le dorea. De asta ajunsese așa și oglinda ținea morțiș să îi reamintească asta zilnic.
M-am ridicat și am pus un ceainic pe foc. Ființa din oglindă a rămas acolo și mă urmărea cu ochii pe ceas.
…
De fiecare dată când îmi părăseam raiul construit de mine pentru altcineva, care speram să fiu un eu mai bun, imi spuneam:
-În oglindă e deja târziu! În oglindă e deja târziu!”