cu puf alb
si ciocul negru
fara experienta
reusesc, dar rar
sa privesc
in afara cuibului
in jur
parjol
pamant ars de soare
niciun copac
nu mai e in picioare
doar acest stejar
vechi doar de cativa ani
prin pronia divina
erect a ramas
printre sacali
Categorie: unpoetpierdut
Aşezate
Mă feresc de stihiile naturii
Cu mintea tare ca un pom bătrân
Ce dă mereu savoare pădurii
Dacă e un nuc sau un alun.
Privesc spre locuinţele din ramuri
Ale vietăţilor de orice gen
Care-şi ştiu locul de parc-ar avea garduri
Deşi sunt libere în carusel.
Noi, oamenii, nu avem nicio casă,
În inimi putem cuibări pe cine vrem
Iar dacă orgoliul ne lasă
Chiar să ne sacrificăm putem
Pentru a savura o clipă de natură
Fie că e ploaie, ... Citește mai departe!
Cameră
Lumini oblice traversează încăperea
Cad pe muchii ca în suflet durerea
Valul de mătase cade greu pe noi
Şi am rămas pe dinăuntru goi
Rânjetele s-au scurs pe pereţi
Negăsite de adevăraţii profeţi
Dar noi efemerii şi vulgarii
Am ajuns să ne ascundem anii
Pleacă din noi o ciocârlie
Şi se-ntunecă magie
Organică o lupă şi un brad
Desi m-ai prins eu continui să cad…
Un parc cât un oraş
Ne aflăm la marginea parcului de pe lângă Clădirea cu N Etaje din metropola Europa. Păşim pe trotuarul rulant şi ne lăsăm purtaţi. Pomii fac rânduri, aliniaţi ca în armată şi prezintă crengile ca pe nişte arme de ultimă generaţie. Abia în depărtare câteva clădiri semeţe de birouri se profilează pe linia orizontului. În spatele lor, în continuă ascensiune către infinit, Clădirea cu N Etaje, numită aşa pentru ca numărul etajelor creşte zilnic şi li s-a pierdut numărul, pare că ... Citește mai departe!
Eu
la primul pas al tau
se usuca toate frunzele
apoi copacii
chiar si pamantul
totul
incepe sa se topeasca
pana ramane
nimic
apoi vin lacrimi
ce refac
frunzele sufletului
copacii inimii
dar prea tarziu
asta e deja alt peisaj