Nu vreau să schimb lumea, vreau doar s-o povestesc!
nu vreau să mă gândesc că-mi
vine sfârșitul pe tocuri se
mișcă decesul din șolduri ca-ntr-un
dans tribal cu urgia vreau
să-nchid ochii însă mi-e
o bună parte din creier
în transă normal nici inima
nu raționează când moartea
ca din revistă apare capătul
drumului o parfumată
lumânare prăpastia desfăcută e
chemarea nimicului
la încă o luptă
ai niște buze
ca cele mai dulci scuze
pe care nu pot să le iert
când îți găsesc privirea
parcă-mi dă vieții scutirea
ce n-am găsit-o da-ncerc
să-ți sărut sânii cu poftă
de-un fruct proaspăt sau o brioșă
crescute în curtea mea
dar tot ce găsesc
sunt iluzia perfectă într-un sfârșit concret
pe care nu le doresc
mi-am pus urletul pe silent
și cuvintele în bagaj
mă duc unde mă cheamă disperarea
cu harta pe obraz
existența mi-e grav atacată
dacă-ntr-adevăr a existat
am doar urme de haos pe față
și cordul umflat
din ochi pe-autostrada durerii
curg versuri c-o mare poluare
sunt perete în fața tăcerii
în spate – un vis dărâmat
din praf se înalț-un steag alb
din coloană-ncep crește spini
mi-e somnul o legendă urbană
mi-e viața un vers necitit
umblă căței de usturoi pe străzi
cu plăcinte în coadă
eu tai crengi la iepuri
că munca e lanț de otravă
a coborât cerul pe pământ
și a ajuns furtună că nu avea scară
se vede că cine seamănă vise
nu culege nimic că-s acri
singurătatea a omorât poetul
care cădea mereu din picioare
sufletul nu merge de multe ori la moarte
e suficient o singură dată
bate mintea să priceapă lumea
că ce trăiesc aici e refulare de gând... Citește mai departe!
mintea mi-a coborât în stomac
și stomacul în pulă
de asta mă gândesc doar la mâncare
și fut mesele principale
îmi ies mâini din nas
cu care-mi desenez parastasul
aud cu picioarele
doar pietre și picături de ploaie
simt pe piele un gust
de tămâie și ceară
stau confortabil pe lumini și culori
ochii mei poartă pentru o ființă bolnavă
mi-e creierul piroman
și buzele-s foi
dau foc rațiunii
rămân versuri între noi