Nu vreau să schimb lumea, vreau doar s-o povestesc!
Orașul noaptea o
Eternă strigare oasele
Plâng în cenușă fug
După litere care fug
După tine minute
Și ani legat
Mă țin de o
Imagine un zâmbet pe
Care vreau să-l
Cunosc din sărut
În sărut o voce
O minte nedeslușite
Nu doar un scrum
Ce mă arde mă
Tai în propriile
Cuvinte din foi în
Drumul spre tine se
Tot schimbă deși
Păstrez mereu imaginea ta cu mine
eu sunt ăla de pe canapeaua
cu destul loc liber
beau o cafea pe
întunericul din suflet
eu sunt ăla care
îți tot scrie litere de
tot orașul știute
dar de tine nu
eu sunt ăla care nu
va dormi la noapte
din cauza ta
nu ca mi-ai povesti ceva
sunt ăla care de așa mult
dor ți-ar spune totul
dintr-o îmbrățișare
câte un tot în fiecare
seară clipă
și în continuare
cui să-i desenez zâmbetul
în povești dacă tu nu
ești deja cuvintele țipă
te-au pierdut când te-am
pierdut după pagina
aia gri în care credeam
c-am să te văd și
a doua zi
mă strâng zilele
de gât mă lovesc
cu capul de pereți
și de betoanele
orașului plin de
pași goi și tăcuți
de cine să-mi
lipesc inima când vrea
să meargă în
pământ cine să
mă prindă când în
melancolie dincolo
de geamandură
mă arunc
sâmbăta de septembrie
îmi aduce imaginea
ta într-un
muzeu într-o
bibliotecă unde timpul
se uită la noi de
parcă ne știe
am încercat să
îl momesc cu
bomboane să-mi spună
adresa sufletului
tău se pare
că timpul știe
doar povești pe
alea cu tine
nu vrea să mi le spună
tu din
nou și din vechi
să facem un
prezent cu toată
imaginația noastră să
ne strălucească dorințele
pe frunți unde
ți-am ștampilat iubirea mea
cu buzele
din nimic
și din tot să facem
un al nostru să
îl creștem până ne
va înconjura să
trăim în interiorul
sufletelor noastre unite
să bem cafeaua
dimineața la fereastră
din eu
și tu să facem
un noi care
va cuprinde șoapte
îmbrățișări pe care timpul
să le coloreze în
planurile noastre
preferate ... Citește mai departe!