Nu vreau să schimb lumea, vreau doar s-o povestesc!
nu vă mai înghesuiți să-mi faceți vânt în prăpastie
deja cad
încerc să mă agăț de umbre
fiecare rezistă până la următoarea
nu mai încercați să-mi puneți piedică
sunt deja jos
pe fundul prăpastiei
dar mă uit la voi de sus
numărându-mi păcatele
devin cu un pas mai conștient de realitate
când după fiecare zi îmi iese unul în plus
aș da cu capul de toți pereții
și i-aș spânzura după mine
până mi-ar trece durerea dintre urechi
între cele două inimi
curcubee nu mai sunt
sau sângerează
sau n-au fost
merg pe cioburi de suflet
până îl dezbrac pe al meu
cică la pompe funebre sunt reduceri
sunt omul dintre două zile
o zi de muncă și următoarea
scriu poezia dintre două stații
pentru toți așteptătorii unei noi zile de ieri
mă ascund în spațiile dintre cuvinte
stau cuminte
până mi se întoarce mintea
cu tot cu colet
gândurile mi se înnoadă pe la urechi
fug de cerebel ca de furtuna
ascunzându-se în cortexul prefrontal
apoi pică în cana de cafea
scoarța se sparge de atâta așteptare
iar materia cenușie se scurge pe încălțăminte
și apoi în praf
Morala:
creierul e al tău
dar îți este furat
zi de zi
ceas de ceas
mai avem timp
să dăm un ocol
să privim cerul acoperit de gaze industriale
– visul omenirii-
ne afundam picioarele în zgură
și-l respirăm pe necuratul
care nu se cerne
ci rămâne în suflet
suntem mereu pe picior de plecare
unul scurt
și pretensionat