Îmi place să mă rătăcesc printre cuvinte, să simt aerul lor antic și totuși modern. Să le observ sclipirea în bătaia luminii soarelui sau sub ochii unui nou cititor. Ele sunt labirintul prin care mi-ar plăcea să mă pierd, însă nu am cum pentru că le cunosc prea bine!
În casa mea le voi așeza pe rafturi, la vedere. Le voi feri de ziare și răufăcători. Sau am să le arunc peste tot, chiar dacă am nevoie de ele; și alții au!
Îmi privesc umbra și, uneori, mai stau de vorbă cu ea. Ea este singurul lucru pe care îl las în urma mea. Cred că încă mai am câte ceva de învățat de la umbră. Liniștea îmi traduce!
În fiecare zi mă trezesc într-un loc ciudat, care pentru toți ceilalți oameni se numește locuință. Eu o numesc sentință, la fel ca pe fiecare oră care trece. Mi s-a pus cauțiune de mii de cuvinte din care ispășesc în fiecare zi cât pot. Însă, cu fiecare dimineață transformată în prânz, eliberarea se îndepărtează și cauțiunea crește. Poate că așa mi-a fost scris…