Omul fără chip se scoală-n fiecare dimineață
Devreme, apoi se spală pe față.
Își aprinde o țigară proaspăt scoasă din pachet,
Pentru toate celelalte are timp berechet.
A-nceput să nu prea-i pese de oameni și societate,
Condamnat să-și ducă viața-n cruntă mediocritate;
A-nvățat că nu contează dacă privești înainte
Și că dacă ești sărac mori de foame de cuvinte.
Adevărul pentru el nu prea pare să existe
Când toți oamenii-l sufocă cu ură și-aberații triste;
Omul fără chip își dorește să trăiască,
Să-nvețe, să scrie, să cânte, să călătorească.
Însă banii nu-i ajung nici de-ar vrea să-și ardă zilele,
E atât de singuratic, că-l părăsesc și kilele;
Suspinele îi sunt acum hrană zilnică
De parc-ar fi condamnat la muncă silnică.
Omul fără chip spune că i-e silă să vadă
Zi de zi realitatea, fiind obligat s-o creadă;
Parcă e legat la ochi și obligat să vadă
Taurul ce-l atacă dintr-o-ntreagă cireadă.
Dar speranța e cu el, nu l-a părăsit,
Îi e tovarăș de drum încă de când era mic,
Că el știa de-atunci, chiar dacă uneori uită,
Că va ajunge sus chiar dacă e mult de muncă!
Cu idei geniale gata de aplicare
Are tot ce-i necesar pentru-a se pune pe picioare,
Însă ceva nu iese, cred că e ghinionul,
Dar nu dă vina pe el, fiindcă el e viitorul.
Omul fără chip își mușcă zilele
Astea nenorocite ce i-au albit firele
De păr din cap, dar contează ce-i sub scalp;
Să vedem, de data asta dac-am să mai scap!