Am o viață amară
De joi dimineața până miercuri seară.
Am multe idei în cap, nici gând de plictiseală,
Doar timp de pierdut și nu-i o sarcină ușoară.
Atacat din toate părțile, mă mișc printre obuze,
Nu-mi recunosc greșeala, deci nu o să-mi cer scuze;
Fac act artistic, nu e nimic mistic,
Că-mi place să țin tot la un nivel simplist!
Scriu versuri șapte zile pe săptămână,
Mi-a intrat pixul în deget, scriu și bandajat la mână.
Scriu pe foi sute sau mii de cuvinte,
Dacă nu am foi le scriu și direct în minte.
Le scriu ca să evoluez, din iad să evadez
Cu rime aluzive la ceea ce recepționez:
O lume dură-n care am ajuns la geamandură
Și vreau să trec mai departe, dar îmi trebuie procură;
O lume-n care nimic n-are valoare,
Sau de fapt are și este mult prea mare.
Fac tot ce-mi stă-n putere să-mi fac zilele mai dulci
Și primesc doar suc de fiere în loc de dulceață de nuci.
Unde te duci? Nu vezi că nu-i nimic acolo?
Mă duc de dragul drumului, găsesc eu ceva soto!
Găsesc cuvinte, adaug la ce-am în minte,
Un vocabular sărac nu poate să mă reprezinte;
Caut noi sensuri să scriu noi versuri,
Să trec peste nori, să ajung iar la șesuri.
Călătoresc imaginar pe clapele de pian,
Că imaginea naturii n-are nevoie de PR,
Iar eu am nevoie de puțină liniște
Și-apoi de muzică, spre bine să mă miște.
Că ea nu mușcă decât sinapsele,
Eu am simțit asta încă de la naștere
Și n-am s-o uit, că nici ea nu mă uită
Chiar dacă-n continuare e foarte mult de muncă.
Mi-a trecut aproape un sfert din viață,
N-am înțeles nimic, dar sper că mai am o șansă
Să fac ceva corect fără să calc pe bec
Că mă tem de întuneric atunci când vine din suflet.
Dar poate vântul să mă sufle aiurea printre frunze,
Ploaia să mă ude ca transpirația de pe frunte,
Am să continui să creez cât timp mai exist,
S-aduc un strop de bucurie când totul e foarte trist.
Adică tot timpul; abia-mi mai văd chipul,
Că își face loc tot mai brutal ridul.
Mă face să cred că m-am înțepenit,
Dar îmi fac eu loc cu mintea, vă promit!
N-am să omit nimic, sunt deja pregătit
Să evit răutatea, de bine stau lipit
Și-s chitit pe acțiune, să trimit versuri în lume
Chiar de nu s-ar mai întoarce, lansez altele mai bune.
Uneori mai dau și dume, din mine ies rime tari
De parcă aș fi Dumas și versurile muschetari.
Nu-s avar, dar nu prea am de unde da.
Safe-ul meu de valori îmi este inima!
Și pot mima fericirea, dar aș vrea s-o simt pe bune,
Să fiu prost, dar norocos, ca în anumite glume
Adunate de la lume care s-a simțit ca mine,
Dar poate, într-un fel sau altul, a reușit să se exprime.
Am ajuns la cinci sute, dar nu-s bani, sunt doar cuvinte.
Oare ar putea vreodată vreun om să le țină minte?
Eu sigur nu, cred c-am probleme cu memoria,
Dacă eram sub tratament uitam să îmi iau doctoria.
Vreau să mă tratez cu pace, e singurul lucru ce-mi place;
Tot mai greu de găsit de câțiva ani încoace.
Nu găsesc niciun sprijin, nu găsesc ajutor,
Cineva să se roage pentru mine dacă mor.
Dar nu-s dorit nici în viață și-am o singură speranță
Ca scrisul ăsta nenorocit să mă scoată la suprafață.
Că tocesc caiete până rămân fără aer,
Dacă n-am scris o zi îmi vine să mă iau la bătaie;
Arde ceva în mine și nu e foc de paie,
Cred c-am lăsat gazul deschis, vai ce vâlvătaie!
Dau rime fără vanitate, toate adevărate,
Dacă aș fi istorie, am toate războaiele câștigate!
Dar tot nu e bine, vreau mai mult de la mine,
Am să trag de viață până constat că îmi vine.
C-acum e mică și nu încape totul,
Doar câteva lucruri și, implicit, corpul
Care e în continuă stare de degradare
De la prea multe țigări și cafele amare.
Dar doar cu ele-s în stare să îmi încep zile
Și când rămân fără bani nu știu ce se întâmplă cu mine,
Nu știu câte zile va mai dura foamea
Și mă-ngrozesc la gândul că poate crește oroarea,
Teroarea pe care mi-o dă orașul ăsta jegos
Și nu mă refer doar la gunoaiele aruncate pe jos,
Fiecare zi trebuie avută-n vedere,
Că viața chiar este o goană după avere:
S-ai casă, s-ai masă, apă și mere,
Copii să te bucure și ei părinții care să-i apere.
Că zilele-s grele precum coșmarurile mele
Și-aștept ploaia de toamnă să vină să le spele,
Să curețe de tot că eu deja nu mai pot,
În agonie înot și chiar vreau să mă scot
Bob cu bob, ca orezul, până-s afară întreg,
Să fiu obiectiv ca o lupă și să pot să-nțeleg
Ce mi-aduce necazul și ce mă scoate din el,
Mereu cu speranța că mâine nu va mai fi la fel.
Că voi avea cărți scrise, multe împlinite vise
Și că nu voi mai trece prin diferite crize;
Mereu zâmbet pe buze și prieteni în preajmă,
Să nu mai am habar ce teama înseamnă.
Să n-am amprente pe suflet decât note muzicale,
Să-ntâmpin cu brațe deschise tot ce-mi iese-n cale.
S-am zile banale cu amici la taclale;
Să nu rămân niciodată cu buzunarele goale.
Dar m-am blocat!
Tocmai ce-am realizat că mai am mult de așteptat!
Mai am mult de muncit, oricum nu-i loc de stat.
Dar nu mă voi grăbi, voi face totul relaxat!
Că vreau să iasă bine!
Măcar o dată să fie familia mândră de mine!
Și-atunci când am să vorbesc despre trecutul viitor,
Trăit de mine și de prieteni, fără ajutorul lor,
C-au făcut o greșeală aș vrea să înțeleagă
Chiar dac-ar fi prea târziu atunci să o dreagă…
Iar dacă tot se spune că o poză face cât o mie de cuvinte,
Ți le-am scris pe toate-aici, poza ți-o faci tu în minte!