Nu vreau să schimb lumea, vreau doar s-o povestesc!
Vis Tăcut cu Trupul Scoți
Bate în mine un vânt care
se ascute cu Vaiete Te-arunci de
mine departe în Timpul Scuipat
pe Brânci țipă ceruri în
mine ocolesc moarte
dar nu prea mai
reușesc Toba Singură
Burează un timp
bun pe locul gol faci
Vreascuri Tinere să
iubească din nou
Vino Vină să-mi Vopsești
Viața cu tine exact
culoarea care lipsește din
mine Vino Voce să-mi
acoperi urechile cu frigul
pe care îl scoți din mine
Vino Vreme nouă și
eternă dă-mi lumina dintre
coaste-ți pun fotoliu să
stai bine Vino Vis în
realitate să
deVin Viu
sunt un
poet distrus de-apus
când întunericul m-a
străpuns cu imagini
cu tine șoptesc frunzele
la geamuri buze
cretine care te așteaptă
pe banca ruptă de
lângă cămin sper că
cu sufletul mă Vei
îmbrățișa când
ai să Vii în apus pe
piele direct Versurile
ți-am pus
Ai ars
Țigara din mine Vino
Să-i dăm foc
Împreună la Kogălniceanu
Sau în Cișmigiu apoi
Să stăm pe
Canapele între etaje să ne
Ținem respirațiile în
Brațe
Ai tras încă
Un fum din mine din
Palmă mi-ai luat
Vers și ai
Pus larmă cu această
Iubire de toamnă în
Paltoane să ne
Sărutăm cu ce
Avem prin buzunare
Doar că nu m-am născut în blugi, în rest mi-am petrecut mai tot timpul în ei, ca într-o extensie de piele. Prima căzătură serioasă cu bicicleta, îmi amintesc și acum, în praful de la țară, care mi-a lăsat urme în ambii genunchi și într-un cot. Apoi, când am învățat să o stăpânesc, tot în cârpe albastre eram îmbrăcat. Erau ca un al doilea strat de epidermă, martori și uneori victime ale năzbâtiilor copilăriei. Erau scutul meu împotriva zăpezii sau, ... Citește mai departe!