Nu vreau să schimb lumea, vreau doar s-o povestesc!
Se stinge focul, n-am ce-i face
Îmi cad frunzele din gând
Vara nu se mai întoarce
Căci venise prea curând.
Veştejesc flori pe alei
Neavând cin’ să le spună
Că doar cu al lor condei
Viaţa noastră e mai bună.
Bate vântul, nu îi pasă
Că, visător şi rece,
Distruge orice vrajă
Şi tot ceea ce rămâne
Dispare
Odată cu trecerea timpului…
Când m-am trezit era câmpie
Şi-ntr-un suflet alergam
Cu răsuflări de poezie
În care mă-necam.
Totul era albastru:
Pământ şi cer, deopotrivă
Şi vântul îmi curma glasul
Ducând gândul în derivă.
Nu aş mai fi vrut să plec
Deşi ştiam că nu-i real
Ci doar un melancolic cântec
Auzeam sunet de potop
Şi mă gândeam că totul
A pornit de la doi ochi
Albaştri…
Se-ntâmplă ceva ciudat
Şi nu-mi pot da seama ce
Gânduri se învârt în cap
Preschimbând simţirile
Ba-i mister, ba e uimire
Şi mă-ntreb cum de-au pornit
De la o singură privire
Care m-a uluit.
Doi ochi ce se ţin ascunşi
Într-un con de întuneric
Dar şi ei sunt de dor pătrunşi
Şi aşteaptă revederea
Într-o seară, spre apus,
Într-un peisaj de vis.
Pe măsură ce timp trece
Mă schimb rămânând la fel
Şi tot ceea ce se petrece
Seamănă cu un pastel
Peisajul este ocru,
Dar devine arămiu
Şi tot ce cuprinde ochiul
Se goleşte de pustiu
Inima bate mai iute
Când ajung lângă ocean,
La apa tulbure,
Totuşi de-un albastru pur,
Pe care stâncile-o înalţă
Peste tot în jur…
Am asistat uimit la acel spectacol de lumini. Erau orbitoare, dar minunate în acelaşi timp. Nu îmi puteam închide ochii.
La un moment dat totul s-a stins. Toată alăturarea aceea colorată a lăsat loc unui întuneric aproape solid.
Dar, după câteva secunde, luminile s-au adunat din nou în coloratul lor joc.