Nu vreau să schimb lumea, vreau doar s-o povestesc!
Vino Vină să-mi Vopsești
Viața cu tine exact
culoarea care lipsește din
mine Vino Voce să-mi
acoperi urechile cu frigul
pe care îl scoți din mine
Vino Vreme nouă și
eternă dă-mi lumina dintre
coaste-ți pun fotoliu să
stai bine Vino Vis în
realitate să
deVin Viu
sunt un
poet distrus de-apus
când întunericul m-a
străpuns cu imagini
cu tine șoptesc frunzele
la geamuri buze
cretine care te așteaptă
pe banca ruptă de
lângă cămin sper că
cu sufletul mă Vei
îmbrățișa când
ai să Vii în apus pe
piele direct Versurile
ți-am pus
Ai ars
Țigara din mine Vino
Să-i dăm foc
Împreună la Kogălniceanu
Sau în Cișmigiu apoi
Să stăm pe
Canapele între etaje să ne
Ținem respirațiile în
Brațe
Ai tras încă
Un fum din mine din
Palmă mi-ai luat
Vers și ai
Pus larmă cu această
Iubire de toamnă în
Paltoane să ne
Sărutăm cu ce
Avem prin buzunare
Doar că nu m-am născut în blugi, în rest mi-am petrecut mai tot timpul în ei, ca într-o extensie de piele. Prima căzătură serioasă cu bicicleta, îmi amintesc și acum, în praful de la țară, care mi-a lăsat urme în ambii genunchi și într-un cot. Apoi, când am învățat să o stăpânesc, tot în cârpe albastre eram îmbrăcat. Erau ca un al doilea strat de epidermă, martori și uneori victime ale năzbâtiilor copilăriei. Erau scutul meu împotriva zăpezii sau, ... Citește mai departe!
Suntem toți nebuni
De iubire unii
Se îneacă alții
Se sufocă sub pietrele
De pe foi aruncăm din
Noi fum și tăciune unii
Zgârie pereții din piele
Pe dinăuntru umblăm
Pe întuneric până ne
Împiedicăm de inimi
Strivite care încă
Bat covoare murdare
De suflet iar eu
Am luat asupra mea
Păcatul lumii și
Te iubesc ca toți nebunii
La un loc