M-am așezat din nou pe canapea. Doar că acum în fața mea nu mai eram eu, ci ea. Avea buclele negre, de o lungime nedefinită, căci erau acoperite de gluga unei mantii care îi acoperea tot corpul. Am început să dialogăm ca de obicei, pe un ton când mai șoptit, când mai strigat. Dacă trăsăturile feței ei erau fixe, neputând să distingi nimic din ce ar putea ascunde înăuntrul gândurilor, fața mea era desfigurată și arăta sentimentele de care eram cuprins de fiecare dată când discutam cu ea, toate deodată. Nu îmi făcea deloc plăcere să o privesc, nici atât să mai și conversez, dar ea își făcuse un obicei din a apărea pe nepusă masă și a mă lua la întrebări. Apărea subit în fața mea și îmi zădărnicea orice intenție de fugă. Uneori mă și atingea cu mâna rece, făcându-mă să tremur irațional. O eludam și eu cum puteam, însă orice măsură de prevedere pe care o puteam lua se dovedea insuficientă în unele cazuri. Am închis ochii și m-am ghemuit pe canapea așteptând să plece. Ea dipărea, dar înainte fiecărei plecări lansa următorul blestem care mă tortura în absența ei:
- Nu ai să poți scăpa de mine!