Nu vreau să schimb lumea, vreau doar s-o povestesc!
din locul ăsta orb văd doar luminițe
sunt visurile după care alerg
strângându-mi strigătele-n pumni
aici nu ar avea ecou
poveștile de viață umplu foi
totuși eu încă am caiete goale
cerneală în creier nas și ochi
și o răbdare
dar cât să mai aleg cu picioarele legate
peste cadavrele unor idei
m-am săturat de mirosul ăsta
devin fantomă și trec prin toți
mi se întunecă silabele
ideile șerpuiesc
căutând un loc în care să se ascundă
temerile stau la pândă
eu nu mai sunt
sau nu am fost vreodată
aș vrea să îmi închid gândurile
într-o zi mai luminată
obosesc
pe zi ce trece
mă vărs în fluxul timpului
nu știu să înot
când voi deschide ochii
mă voi trezi
sau voi muri
sau voi fi la fel
în fiecare dimineață îmi scutur picioarele
înainte să pornesc la drum
visele se tot țin de ele
și mă urmează
seara mi se agață de pleoape
închizându-le
și făcând lumină în suflet
s-au lipit permanent de mine
cu salivă și pământ galben
căci din asta sunt făcute
la fel ca noi
cu ochii închiși vezi lumea mai bine
lasă-i pe toți să treacă prin tine
să ia câte-o parte s-o ducă
atunci când timpul nu te-ajută
dedic mult timp scrisului
să-i închid gura visului
să-l așez pe spate în costum
că așa se poartă postum
vezi tu
tot ce-am îndurat pare-n zadar
parcă aș fi un tâlhar
fără noroc la zar
am sufletul amar
nu-l gusta
privește prin mine doar
și zâmbește chiar dacă îți e mai bine
speranțele au miros ... Citește mai departe!
Intunericul doare. Am invatat asta pe calea ce grea, cea care ma apasa pe pleoape. Acum imi bandajez emotiile cu el. M-am obisnuit si cu lumina, insa ea nu-mi aduce niciodata nimic nou.
Am invatat sa cant la foame, apoi ea a invatat sa cante la mine. Carnea e cutia de rezonanta, iar sufletul sunt degetele care ciupesc corzile.