Vapori de plictiseală plutesc în aer. Nu am ce face, așa că îi privesc cu o durere de măsea. Parcă mandibula și o parte de craniu vor să plece cât mai departe de mine. Și eu aș pleca foarte departe de gradele în plus peste 29, dar nu pot. Uneori trebuie să trăim cu ce avem!
Autor: Ștefan Trepăduș
Dintr-un film
stau cu gândul în pumn poate îmi vine vreo idee
să urc pe scara asta de oase
sătul de flatulențe cu iz de omletă
închid ochii peste ce am în față
frec pixul între degete ca pe frunzele de mentă
apoi scuip
pictura întunecată
se scurge din ochii mei
pe instalația electrică
sunt conectat la ce-i în jur
ca o diodă
Capătul infinitului
aici timpul trece mai încet
am timp să respir
am timp să văd
tot neajutorat
amân sfârșitul până la infinit
aproape sigur
că pentru mine și acesta se va termina
măcar am timp
să privesc în oglinda nopții
să-mi iau din ea cuvintele
pe care le voi risipi pe aici
Vi(s.)ciu
Noaptea imi pot vedea ideile pe cer. Mi-am notat pe o bucată de piele zâmbetele spiritelor. Acum îmi e imposibil să uit. Însă nu voi înțelege de ce am pus punct înainte de finalul propoziției.
S-a reparat. Dar pentru cât timp?
Ați observat ceva?
Am avut o zi de pauză ieri. Fără blog, facebook, fără internet. A fost bine, însă n-aș fi putut sta mai mult așa.
Azi, când am intrat să verific conturile de social media, am observat ceva ciudat. Vă place mai mult să mă vizitați atunci când nu sunt acasă. Ceea ce nu este o problemă, știți adresa mea și chiar mă bucur că mă vizitați, chiar și când sunt plecat. Eu simt că e de bine!