Nu vreau să schimb lumea, vreau doar s-o povestesc!
când vocile mele tac
pământul se usucă
deşi se scutură norii
pietrele se ascund
iar pământul înghite restul
când vocile mele tac
aerul ne sugrumă
soarele închide ochii şi se întoarce cu spatele
iar luna ne scuipă
când vocile mele tac
se-aude liniştea
dar pentru că-s un om neimportant
nu am să tac
liniştea face paşi în mine
îi acord prioritate de mijloc
în timp ce îi aprind focul
nu a mai fost de mult pe aici
de fapt a fost dar în alte circumstanţe
o vreau pe cea de dinainte
acum mă apasă zgomot străin
obligat ca ziua să mă hrănesc cu decibeli ce cântăresc prea mult
noaptea să dorm pe ei
în curând n-am să mai ştiu ce să spun
îmi apasă întreg corpul
îmi cântă la tobe în cap
îmi spune că n-am nicio şansă
dar eu ştiu că nu-i adevărat
vrea să mă păcălească
dar eu sunt mai şiret
mă înnod cu fundă în jurul inimii
îmi închide ochii forţat
dar în sufletul meu e forţa
îmi închide gura
dar mintea mea e cea care vorbeşte într-una
poetul a obosit
îşi lăcrimează conţinutul sufletesc
pe un caiet cu foi hidrofobe
îşi ascunde supărările între stânci tari ca gândurile
îşi sapă singur rândurile pe care va scrie
alunecă la vale cu picăturile de ploaie
ştie că nu e binevenit aici
sau oriunde altundeva
locul lui e printre stele stinse demult
ca şi speranta ca va reînvia omenia din oameni
iar atunci stâncile vor deveni perne
pe care să îşi rezeme încrederea că ziua de mâine există cu adevărat... Citește mai departe!
eu sunt piatra
de care te-ai împiedicat de atâtea ori
fără să îi acorzi vreo importanţă
m-ai fi dat din drum
dacă nu ai fi crezut că te vei lovi
(lucru perfect adevărat)
cică pietrele nu gândesc
atunci când bate vântul
sau plouă
de parcă nu ar simţi nimic
însă ele dau de gândit