Nu vreau să schimb lumea, vreau doar s-o povestesc!
ce mai zici tu dragă ploaie
nu te-am mai văzut de mult
mi-ai adus stropi in odaie
și de-asta am să te
las cu fereastra deschisă
să m-asculți cum eu te-ascult
că de tine am dus lipsă
și de-asta am să te
iau din plin pe-ncălțăminte
cu noroi și ce mai ai
până n-o să te mai țin minte
ploaie ești gata de
ce mai stai
azi sunt tăcut
ca pământul din care m-am născut
port în piele
urmele tuturor ființelor ce m-au parcurs
iar înăuntrul meu
pe-ale celor care nu mai sunt
am fost casa a numeroase jivine
toate au mușcat câte puțin din mine
din fericire
au mușcat din partea canceroasă
acum le pot fi și îngerilor casă
la capătul cuvintelor e o prăpastie
în care nimic nu mai are importanţă
vulturii plâng
iar stâncile cele mai ascuţite sunt doar praf în ochi
din speranţă se scurge penultima picătură de sânge
pentru ca totul să reînvie într-o altă lume
eu sunt piatra
de care te-ai împiedicat de atâtea ori
fără să îi acorzi vreo importanţă
m-ai fi dat din drum
dacă nu ai fi crezut că te vei lovi
(lucru perfect adevărat)
cică pietrele nu gândesc
atunci când bate vântul
sau plouă
de parcă nu ar simţi nimic
însă ele dau de gândit
ma arunc din varf de cer si zbor
lasa-ma sa-ti gust anotimpul
cu nuci si capsune
nu trebuie sa inchizi ochii
sunetul inaltimii oricum se aude
declar frunzele verzi
zambetu-ti clorofila
gandurile noastre adunate in coc de liane
fac scufundari
prin ape imaginare
nimicul e vesel
a murit capatand sens
dansez pe o raza de lumina
chiar daca nu se-aude
vei intelege intreg