Urcam dintr-o cafea

Îmi vine să îmi vărs toate cafelele în cap. Dar așa nu aș mai avea în ce să înot până la malul dimineții. Mi-e foame. De subiecte. De prieteni. De bani. De ceva care să umple nimicul ăsta ornat cu toate culorile.

Pune-mi o scară în pat, de cum mă trezesc să urc la înălțimea oamenilor care mă înconjoară. Sau sapă-mi un puț. Vreau să vorbesc cu toți de pe picior de egalitate. Apoi să-mi vărs cafelele în cap.

Îmi place cititul pe întuneric. O fac în timp ce scriu. Cel mai urât e când trebuie să șterg. Și dimineața știe să mă frigă ca o ciorbă proaspăt luată de pe foc. Alunec pe scară.

Am tălpile otrăvite. De asta nu am învățat să calc pe ceilalți în drumul meu.” Care drum?”, mă întreabă o lăcustă imaginată de un păianjen de sub calorifer. Îi răspund să se dea într-o parte, că îmi blochează căldura. Păianjenul nu înțelege, însă furnica, da.

Am găsit o hartă sub pat. Era murdară, plină de noroi, praf și dorințe neîmplinite. Am setat adresa de pe ea în GPS-ul cămășii. M-a condus la cel ce sunt deja. Probabil era o versiune mai veche. A hărții. Mă duc să-mi schimb cămașa!

One thought on “Urcam dintr-o cafea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *