Nu vreau să schimb lumea, vreau doar s-o povestesc!
E tot mai liniște în jur
Si totul parcă se oprește
Inima se plictisește
În abajur.
Spirite îi dau târcoale
S-o ridice către nori
Dar eu nu o las să zboare
Și îi zic: azi n-ai să mori!
Închid ochii și aștept
O moarte lentă
Cu tentă
De pas făcut pe bec
Într-o direcție greșită
Nepăzită.
E timpul sa imi iau portia de liniste. Pornesc incet pe strazile orasului, mereu prin aceleasi locuri. Vad mereu aceleasi blocuri, aceleasi masini, totusi alti oameni. Si tot ceea ce se repeta e, de fiecare data, diferit. Si tot ce e diferit, e mereu la fel. De parca timpul si-a pierdut imaginatia si repeta mereu noi tipare; de parca tot ce e nou in viata a mai existat candva. Ca si cum carnea si-ar pierde substanta de fiecare data cand ... Citește mai departe!
În primul rând mi-a fost lene să scriu titlul cu literă mare(asta ca să nu ziceți că nu știu limba română). Mi-e lene să mai descriu peisajele imaginare din mintea mea. Saptămâna asta e de pauză! Și mai e și altceva care așteaptă….
Moartea s-a aplecat în fața mea și a rostit:
– Jur să te slujesc atâta timp cât Dumnezeu îmi va îngădui prezența pe acest pământ!
Astfel m-am trezit exilat în propria viață, așteptând să moară toți ceilalți oameni ca să mă pot odihni.
‘Și mirosea a orgoliu satisfăcut, flori de primăvară și cafea’. Fluturi ereditari își băgau nasul în porțiuni de materie încă necercetată. Masa pe care stătea cafeaua se gândea la procesul prin care plantele se hrănesc(fotosinteza). Orgoliul era singurul care lenevea, așteptând proxima ocazie să arate că nu a murit.
(Mulțam, Gnowee, pentru citatul din incipit, mi-a fost de reală inspirație!)