Nu vreau să schimb lumea, vreau doar s-o povestesc!
Pierdută zestre
Din adâncul inimii
Cu urlete semețe
Din dealul privirii.
Râd dealuri hâde
Oropsite-n veci
De morminte
Lugubre și reci.
Cu poteci tunse
De ropot înfuriat,
Muguri și tuse
Eseu ratat.
Tumefiat de groază
Ropot de fulgere
Lacrimi ce stagnează
Pe trupuri râncede.
Am uitat ce înseamnă să fi om. Am uitat să-mi folosesc creierul sau inima. Am uitat scopul vieții pe pământ. Am uitat de ce scriu acum aceste cuvinte al căror sens l-am uitat.
Am uitat dacă uitarea mea e definitivă sau e doar o amnezie temporară!
A trecut încă un an
De distracții felurite
De mii de amintiri trăite
Care nu se pierd în van.
Anul Nou să îți aducă
Bucurii și veselie
În decizii o tărie
Și mai puțină muncă.
Să ai tot ce îți dorești
Și ceva în plus
Să te visezi
Acolo sus…
Unde nimeni nu greșește.
Inima mea te iubește!!!
Se-aude slab în vena cavă
Care e de mult bolnavă
N-are leac, nu știe boala…
Și-și repetă întrebarea:
De ce eu? N-aude nimeni
Hematiile-n suspine
Și-anticorpi mânați de viciu
Către fatalul sacrificiu.
E ecou surd adus de sânge
Cu lacrimi de dor ninge
Și ceva se aprinde
E dragostea, sau a fost
Acum totul e anost
Ecou just…
S-a lăsat întuneric. Ceea ce văd acum poate fi o ușă sau o groapă. Poate fi nemurirea sau distrugerea. Poate fi dragostea sau tragedia. Poate fi totul sau nimic.
Întunericul îmi priește! Voi alege groapa, nu am cheie de la ușă! Dacă tot nu pot fi nemuritor, aleg să distrug tot! Însă, din ultimele două am să aleg dragostea, căci dacă aceasta lipșește, restul e tragedie!!!