Nu vreau să schimb lumea, vreau doar s-o povestesc!
Pierdută zestre
Din adâncul inimii
Cu urlete semețe
Din dealul privirii.
Râd dealuri hâde
Oropsite-n veci
De morminte
Lugubre și reci.
Cu poteci tunse
De ropot înfuriat,
Muguri și tuse
Eseu ratat.
Tumefiat de groază
Ropot de fulgere
Lacrimi ce stagnează
Pe trupuri râncede.
– Bună ziua! Mă aflu pe o arteră foarte intens circulată ca să vă țin la curent cu ultimele noutăți. Două vehicule de culoare roșie tocmai s-au ciocnit, blocând artera pentru un timp nedeterminat. Tocmai ce se apropie un vehicul de culoare albă. Ce se întâmplă? Vehiculul alb se îndreaptă spre mine. Nu! Nu sunt eu vinovat! Nu mă luați! Nuu….
– A transmis pentru voi reporterul nostru special Anevrism, direct de lângă inimă! Sufocare plăcută!!
Am uitat ce înseamnă să fi om. Am uitat să-mi folosesc creierul sau inima. Am uitat scopul vieții pe pământ. Am uitat de ce scriu acum aceste cuvinte al căror sens l-am uitat.
Am uitat dacă uitarea mea e definitivă sau e doar o amnezie temporară!
S-a lăsat întuneric. Ceea ce văd acum poate fi o ușă sau o groapă. Poate fi nemurirea sau distrugerea. Poate fi dragostea sau tragedia. Poate fi totul sau nimic.
Întunericul îmi priește! Voi alege groapa, nu am cheie de la ușă! Dacă tot nu pot fi nemuritor, aleg să distrug tot! Însă, din ultimele două am să aleg dragostea, căci dacă aceasta lipșește, restul e tragedie!!!
Am înțeles, nu trebuie să spui nimic. E numai vina mea și sper să-mi accepți scuzele. Așa mi se întâmplă mie. Iar când se întâmplă asta, nimeni și nimic nu are cum să știe ce voi face. Un lucru e sigur, după ce vei citi asta, Trepă nu va mai exista!!