Nu călca iarba din
Sufletul meu pășește
În mâini ți-am pus
Sufletul la
Picioare l-ai lăsat
Descoperit e mirare
Că a supraviețuit
El tot mai
Crede că ai
Să vii la
El mi-e timpul
Dor când plec închisoare
Mereu când mă întorc
Categorie: unpoetpierdut
ființa imposibilă
respir fumul
singurătății din ceașca
spartă prin care curge
viața un cuier în
care se agață
doar mizeriile care
îmi plutesc prin
suflet sunt o
ființă imposibilă nu
știu cum de mi
se permite să
trăiesc darămite o
persoană minunată
ca tine să
iubesc
în mine o moarte
Scriu cu ce mi-a
Rămas din mintea
Asta de când ai
Tăcut mi se
Înnoadă venele în
Jurul inimii și calcă
Anapoda neuronii se
Răsucesc între tâmple
Sar cuvintele în
Mâini parcul în
Picioare tristețea se
Lipește pe dinăuntrul
Pielii nu mai
Respiră nimic în
Mine doar o
Moarte atât de
Vie și dureroasă de
Parcă umblu cu
Interiorul pe afară
Coase-mă cu fir
De speranță
după tine minute
Orașul noaptea o
Eternă strigare oasele
Plâng în cenușă fug
După litere care fug
După tine minute
Și ani legat
Mă țin de o
Imagine un zâmbet pe
Care vreau să-l
Cunosc din sărut
În sărut o voce
O minte nedeslușite
Nu doar un scrum
Ce mă arde mă
Tai în propriile
Cuvinte din foi în
Drumul spre tine se
Tot schimbă deși
Păstrez mereu imaginea ta cu mine
dor ți-ar spune
eu sunt ăla de pe canapeaua
cu destul loc liber
beau o cafea pe
întunericul din suflet
eu sunt ăla care
îți tot scrie litere de
tot orașul știute
dar de tine nu
eu sunt ăla care nu
va dormi la noapte
din cauza ta
nu ca mi-ai povesti ceva
sunt ăla care de așa mult
dor ți-ar spune totul
dintr-o îmbrățișare
câte un tot în fiecare
seară clipă
și în continuare