Nu vreau să schimb lumea, vreau doar s-o povestesc!
In cunoastere-i puterea
De-a face ce nu-i permis
Fara a simti durerea
Si fara a fi proscris.
Societatea iti da sansa
Sa o furi cum se cuvine
Sa o tai, sa ii tragi clapa,
S-o distrugi daca-ti convine.
Oamenii chiar nu conteaza,
La fiecare patru ani
Ori te-aleg, ori nu voteaza
Traim intr-o tara trista
Unde dreptatea si-adevarul
La omul de rand nu exista.
Dacă mi-aş încorda puţin imaginaţia, aş putea scrie cele mai tari lucruri din viaţa mea. Dar nu vreau! Mai bine eliberez, aşa, câte un strop la câteva zile. Aşa sunteţi mulţumiţi şi voi, şi eu!
Se stinge focul, n-am ce-i face
Îmi cad frunzele din gând
Vara nu se mai întoarce
Căci venise prea curând.
Veştejesc flori pe alei
Neavând cin’ să le spună
Că doar cu al lor condei
Viaţa noastră e mai bună.
Bate vântul, nu îi pasă
Că, visător şi rece,
Distruge orice vrajă
Şi tot ceea ce rămâne
Dispare
Odată cu trecerea timpului…
Când m-am trezit era câmpie
Şi-ntr-un suflet alergam
Cu răsuflări de poezie
În care mă-necam.
Totul era albastru:
Pământ şi cer, deopotrivă
Şi vântul îmi curma glasul
Ducând gândul în derivă.
Nu aş mai fi vrut să plec
Deşi ştiam că nu-i real
Ci doar un melancolic cântec
Auzeam sunet de potop
Şi mă gândeam că totul
A pornit de la doi ochi
Albaştri…
Se-ntâmplă ceva ciudat
Şi nu-mi pot da seama ce
Gânduri se învârt în cap
Preschimbând simţirile
Ba-i mister, ba e uimire
Şi mă-ntreb cum de-au pornit
De la o singură privire
Care m-a uluit.
Doi ochi ce se ţin ascunşi
Într-un con de întuneric
Dar şi ei sunt de dor pătrunşi
Şi aşteaptă revederea
Într-o seară, spre apus,
Într-un peisaj de vis.