Nu vreau să schimb lumea, vreau doar s-o povestesc!
din ochii ei curgeau lacrimile cerului
cu care putea îmblânzi furtuna
zâmbetul ei potolea furia soarelui
când închidea ochii se făcea liniște
toate animalele tăceau să o asculte
dar ea nu vorbea niciodată
ea cânta
pe limba copacilor
și a pământului înțesat de rădăcini
o puteai asculta doar cu sufletul întreg
stau cu gândul în pumn poate îmi vine vreo idee
să urc pe scara asta de oase
sătul de flatulențe cu iz de omletă
închid ochii peste ce am în față
frec pixul între degete ca pe frunzele de mentă
apoi scuip
pictura întunecată
se scurge din ochii mei
pe instalația electrică
sunt conectat la ce-i în jur
ca o diodă
aici timpul trece mai încet
am timp să respir
am timp să văd
tot neajutorat
amân sfârșitul până la infinit
aproape sigur
că pentru mine și acesta se va termina
măcar am timp
să privesc în oglinda nopții
să-mi iau din ea cuvintele
pe care le voi risipi pe aici
ce ușor e să scrii cu ochii închiși
să nu îți pese
să nu te vadă nimeni
să nu-ți cunoască nebunia din spatele pleoapelor
ideile din spatele nasului
alea cu care cândva uimeai întreaga audiență
acum doar reciți din spatele cortinei
sperând că cineva va avea curiozitatea
să afle cine e după
un orb al lumii
care nu înțelege
și nu vrea
aș vrea să leg fluturi cu ață
câți mă pot ține
să mă ridice până mă lovesc de cer
să mă lipesc de cer ca gecko
să împletesc o scară ca păianjenii
să o cobor spre voi
în cer e mult prea liniște
dacă vii de unul singur
lasă-ți tăcerile pe pământ
unde nimeni nu le înțelege
deci vor fi în siguranță