M-am așezat pe canapea, față în față cu mine. Între noi aerul a devenit tăios de se vedeau respirațiile cum conversează. Priveam în ochii celuilalt eu. Vedeam în ei toată tristețea pe care eu nu aveam curaj să o arăt. Vedeam în fața mea acea persoană care cândva era nepăsătoare la tot și toți din jur. Când mă uitam înapoi la mine vedeam schimbarea. Vedeam frigul din suflet, dar și pe cel din cameră. Simțeam pe obraji nepăsarea celorlalți față de mine. Totul se sucise radical, lucru care mă supăra și mai mult, având în vedere că eu nu pot înțelege matematica. Nu e vorba doar de ceea ce înveți la școală, nici măcar pe aproape. Matematica vieții e cu totul alta; aici nimic nu este exact, ca 2+3=5; asta e mai complicată chiar decât filozofia. Drept urmare nu găseam nicio logică pentru lucrurile care mi se întâmplau. Și mi se întâmplau multe. Însă toate lucrurile aveau un numitor comun: faptul că simțeam că nu sunt înțeles și perceput corect. Și că toate insuccesele și necazurile pe care mi le aducea viața îmi erau „puse în cârcă” mie, deși eu simțeam că făcusem tot ce mi-a stat în putere și că, fără ajutor, nu puteam face mai mult. Faptul că îmi erau atribuite acțiuni, gânduri și vorbe care nu îmi aparțineau. Atunci când ajutorul era incomplet, dar la el se adăuga și presiunea pe care familia o arunca asupra mea, clacam. Și iar eram acuzat de rea-voință. Dar eu știu bine că nu era deloc așa. Iar ajutorul ăsta pe care îl tot pomenesc de câteva rânduri nu se referă la bani; eu așteptam mai multe încurajări de la familie, dar acestea au lipsit cu desăvârșire. Și banii au lipsit, dar am încercat să mi-i fac singur. Nu am și reușit. Am avut doar două „job-uri” în cei trei ani de când am terminat liceul, din care am plecat de fiecare dată bolnav. Familia m-a acuzat de lene. Am scris adevertoriale aici, pe blog, destul de multe și plătite foarte prost, doar ca să am câțiva lei în buzunar. Am fost acuzat (din nou) de lene, că stau toată ziua pe internet și consum curentul sau că „golănesc” toată ziua prin oraș.
„Oprește-te!” i-am strigat eu-lui din fața mea. „Crezi că eu nu știu toate astea? Deși le-am perceput poate diferit, am trăit aceleași lucruri ca tine”. Acum nu știu care dintre mine e mai puternic. Dar știu că avem un scop comun, condamnați să facem asta pe cont propriu, de a ne ridica din mocirla asta în care am fost azvârliți de viață poate fără să merităm.
Te întrebi, poate, cum de am avut curaj să spun „de unul singur”, când am vorbit despre mine numai la plural? Ei bine, eu sunt suma dintre cel care face parte din familia mea, cel ce scrie pe blog, cel ce se întâlnește cu prietenii și mulți alții. Deci, sunt unul singur! Nu sunt bun. Dar sunt. Și am să fac tot posibilul să fiu în continuare, spun asta cu toate cuvintele!