să ne suflecăm mânecile
până la genunchiul secundei de care vrem să ne despărțim
în sala de așteptare
a unei haine de carne
luăm cina cu însăși viața
iar noi nu ne putem lua ochii
chiar dacă oricum nu vedem nimic
Categorie: unpoetpierdut
Pe raftul prăfuit
l-am făcut ghemotoc
și l-am arucat în soare
lasă-mi mie resturile tale de hârtie
mă fac mai poet
spânzurat de apostrof
să-mi pot revedea viitorul
din pământ se vede mai bine cerul
nici cerințele nu mai par mari
deschide-mi ochii de mâine
Să te scriu!
te-am căutat în toate gropile ce îmi zâmbeau
turnam în ele limonadă
începusem să zâmbesc și eu
asta era un chin
când fulgerele spuneau povești la un foc de tabără
eu speriam copacii
spunându-le că am să-i scriu
Reușită
am înșirat lacrimi pe ață
și am legat-o de gâtul unei păsări
să le prindă de candelabrul cerului
să ne răcorească mințile
și să ne îmbrățișeze sufletele
pasărea s-a întors rănită
colierul fiind prea greu
în brațe îmi sta prăbușită
fără niciun lănțișor
Cum?
cum să te privesc eu cer
cu stele căzute în noroi
cum să te privesc ocean
care îneci toate speranțele
cum să te privesc eu zi
din ce în ce mai întunecată
cum să te privesc eu moarte
care ești mereu prezentă în viață